PHOTOBLOG
Video

Cel mai rapid kilometru…

… l-am parcurs cam în 20 de secunde, cu mijloace naturale adică fără să fiu în mașină, tren sau avion. Cam despre asta vreau să vă povestesc. Secretul? Gravitația! :)

Se făcu că la invitația celor de la TNT Brothers, noi, gașca din Balcaniada (Mircea Panaitescu, Doru Panaitescu, Ivo Bobal și cu mine) ne-am gândit că să vedem Balcanii de la 3000m. A, și alt motiv secundar, absolut banal, a fost să sărim cu parașuta, în tandem, de la 3000m ;) Nu știu cât au văzut din Balcani, colegii, dar în cazul meu, am avut parte de cer senin fără pic de nori și cu o super vizibilitate. Am văzut munții Carpați.

Duminică dimineață (2 septembrie), m-am înființat la aerodromul Clinceni, la hangarul TNT Brothers, am completat formularul și a început așteptarea. Ce a durat cam 3 ore, din pricina unor probleme tehnice. După asta a trebuit să-mi aștept rândul la săritură, fiind programate alte salturi înainte. Prilej bun de a observa pe alți temerari și a face câteva poze.

Și-a venit și rândul meu la salt. Și-a început să curgă cu emoții… Echiparea cu hamuri și explicarea instrucțiunilor corespunzătoare, le-am făcut ca prin vis, operatorul foto/video mă tot întreba niște chestii iar eu băteam câmpii cu succes, speram doar să nu mi se vadă prea tare frunzele de la morcov… ;)

Se spune ca omul se naște cu frica de două lucruri: de zgomot și de cădere. Acestea ne sunt date de către natură ca un sistem de alarmă, care face parte din instinctul de conservare și sunt normale. Celelalte angoase ne sunt întipărite de către parinți, educatori și cei din jurul nostru. Nu mi-e frică să zbor cu avionul. Ba chiar îmi place senzația scurtă provocată de goluri de aer, mici căderi ce durează cam o secundă. Sau când mergi repede cu mașina ș treci peste un dâmb, și urmează o mică cădere. Dar gândul că o să cad incontrolabil mă cam speria.

Ne-am suit în avionul micuț de tip Cessna 206, și ne-am înghesuit 6 oameni, cu pilotul 7. Au urmat 20 de minute grele, până când am ajuns la altitudinea și poziția potrivită pentru salt (3000m). Eram puțin dezamăgit că nu erau nori, pentru ca visam să cad prin ei… dar am avut parte de plăcuta surpriză de a vedea munții. Unul dintre instructori făcea glume cu mine, încerca să-mi arate o capră neagră :D

Ușa avionului s-a deschis, a început o vâjâială puternică, cameramanul a ieșit primul și s-a prins sub aripă. Apoi împreună cu instructorul ne-am târât cu spatele spre ușă. Părea că nu mai ajung la ea. Mi-am scos picioarele cu greu pe ușa micuță, le-am pus pe scara avionului așa cum mi s-a explicat și… m-am trezit imediat în aer. Din acel moment m-au izbit în plin atâtea lucruri, cu greu le pot izola și enumera. Aerul îmi biciuia corpul și fața, iar obrajii îmi erau deformați într-un zâmbet/rânjet. O vâjâială puternică îmi spărgea timpanele. Senzația căderii, de care-mi era mie frică, continua să persiste mai mult de o secundă cum eram obișnuit. Cu toate că orientarea în spațiu se dusese în toate direcțiile, am reușit să-l găsesc pe cameraman și să ma uit la el pentru câteva cadre. Creierul îmi era suprasaturat de senzații, spaimă și emoții. Ca un procesor de computer ce este brusc “overloaded” și nu mai face față. Așa eram eu.
Am realizat la un moment dat că cineva… instructorul, îmi tot mișcă picioarele. Oare ce avea cu mine? Hmm… poate nu le țin bine, hai să le pun cum încearcă să le îndrume. Apoi aveam senzația că ochelarii de protecție o iau ușor în sus. Dacă mai cădem mult, poate-mi ies de pe cap și-mi zboară și ochelarii de vedere! Aș fi dus mâna la ei să mă asigur că-s la locul lor sau să-i pun la loc dacă e cazul, dar mă gândeam că dacă-mi schimb poziția și mă apostrofează instructorul? :) Dar mai cădem mult…?

Cu gândurile astea prin cap, aproape că nici n-am simțit când s-a deschis parașuta. Doar o ușoară zmucitură și… brusc liniște. Am răsuflat ușurat dar apoi mi-a sărit puțin inima când instructorul a slăbit puțin hamul, ca să poată să respire. Dar mi-am amintit că mă avertizase de asta și m-am liniștit. Au urmat niște manevre, niște spirale, coborând ușor spre locul de aterizare. Nu știu dacă au mai avut la mine efectul scontat, eu devenisem curios de la ce se aud piuiturile (mi-a explicat că de la altimetru, anunță anumite altitudini), îmi părea rău că nu puteam sa fac poze și-mi imaginam cum ar fi să fac niște panorame de acolo de sus. M-a trezit din reverie instructorul, pentru că trebuia să facem repetiția de aterizare. M-am executat cuminte, și după 2-3 curbe prin aer am ajuns la dropzone și pământul se apropia implacabil. Am ridicat picioarele cum trebuia, l-am vazut pe cameraman și-am trântit o expresie ce trebuia să fie amuzantă (ce-a ieșit e altceva) și m-am trezit în fund pe sol.

Atââât?! Gata? Asta a fost tot? :) Timpul mi-a jucat niște feste teribile. Căderea liberă a durat cam 20 de secunde, ce au părut a fi minute interminabile. Cele 4 minute de coborâre cu parașuta, mi-au părut de fapt un minut amărât. Noroc cu filmul și pozele, că de acolo am scos timpii ăștia, noțiunea timpului eu nu o mai aveam.

Mi-a fost frică. N-are rost să bravez. Dar curajul nu înseamnă absența fricii, ci rezistența la frică, stăpânirea ei. Îmi place să cred că am prins mai mult curaj după experiența asta. Măcar mi-am depășit o teama ancestrală. Sper să mai sar, vreau să mai sar, acum știu la ce să mă aștept, vreau să explorez mai pe îndelete senzațiile :)

Credeți-mă, e o experiență ce trebuie încercată. S-ar putea să vreți să vă apucați de parașutism solo, iar băieții de la TNT Brothers vă așteaptă cu exact cursurile potrivite.

O galerie cu selecții de poze am pus pe Facebook. Vă las mai jos cu filmulețul experienței mele, pe care l-am compilat din materialul filmat de parașutistul cameraman, și cu o serie de fotografii făcute la dropzone în așteptarea rândului meu la salt.

 

Proiectul Balcaniada este o initiativa a Fundatiei Friends for Friends. Sponsor principal: Romtelecom. Partener turistic: Tvtravel.ro si Christian Tour Partener auto: Porsche Inter Auto. Partener foto-video: F64 Studio

Am un zmeu şi nu mi-e frică să-l folosesc!

Acum 2 zile, pe 25 ianuarie, se anunţase cu surle şi trâmbiţe, mare ninsoare şi mare viscol. I-au dat şi culoare… portocalie. Bun, şi ce poţi face când urgia naturii îşi face de cap? Să stai cuminte în bârlog până trece, sau… să te arunci în mijlocul ei :) Evident, doi pasionaţi de zmeie au ales să le scoată la plimbare (pe zmeie) în ciuda vântului turbat care bătea cu mai mult de 60km/h.

Aşadar, în dimineaţa cu pricina, prietenul meu Augustin m-a chemat la apel iar eu am răspuns prompt. Cu ajutorul lui Google am căutat repede un câmp mai aproape, pt că nu aveam maşină, ne-am luat picioarele la spinare şi zmeiele în mâini (unii şi-au cărat şi geanta foto sperând la super poze, dar şi-au dat seama că ori… zmeu, ori poze… că amândouă e cam greu) şi ne-am aruncat în alb.

Poate pare ciudat dar după aventura asta, am febră musculară pe la braţe, picioare, spate… În multe momente, când vântul turbat prindea bine zmeul, abia puteam să-l ţin şi mă trăgea prin zăpada cam juma’ de metru.

Timpul a trecut prea repede, şi probabil că ne-ar fi prins seara dacă nu făceam pană de zmeie. Întâi mie mi s-a rupt o vergea din fibra de carbon, ocazie cu care am putut să şi filmez puţin, apoi i-a venit rândul zmeului lui Augustin să aibe aceeaşi soartă. Moment în care am constatat că suntem îngheţaţi şi-am făcut cale întoarsă. Bucuroşi şi fericiţi ca pe vremea când eram copii şi ne jucam în nămeţi, şi veneam acasă uzi din cap până în picioare :)

 

Boul înstruţat din Căianu Mic

De data asta, în loc să pun o târlă de poze, am zis să fac un micuţ video, sper eu şi haios… :)

Redescoperă România este un proiect Petrom, impreuna cu BCRDaciaRomtelecomParalela 45 şi Muzeul National al Taranului Roman.

Clouds over Piatra Craiului

A short and a couple years old timelapse movie, showing clouds passing over the Piatra Craiului mountains, in Romania.

Nightfall


Some old test montage of timelapse sequences with audio. I know, there are a lot of problems with it, but I’m learning and will solve them one at a time :)
In the meantime please enjoy the nightfall coming to my city…